SPATIUL VIRTUAL

Traim intr-o epoca informatizata. Nu ca ar fi ceva rau in asta…Are utilitatile ei. Dar pe masura ce avem tot mai multi acces la calculatoare uitam sa fim oameni. Multi au ajuns sa traiasca intr-o lume virtuala in care messul, diverse chaturi si telefonul au inlocuit comonicarea fata in fata. De ce sa iesi din casa si sa te eliberezi de protectia oferita de un ecran si cabluri optice ? Sunt multi oameni care se plang ca sunt singuri si isi cauta prieteni si iubiti virtuali si apoi tot ei se plang ca nu gasesc ceea ce cauta. Sunt ei siguri ca in spatiul virtual se gaseste afectiune si intelegere reala? Nu poti baga mana in foc pentru cei de langa tine, insa acorzi incredere totala unui strain ascuns sub un id si din spatele unui monitor ? Comoditate sau lipsa de timp liber….astea sunt scuzele cele mai frecvente. Dar o prietenie sau relatie nu e niciodata comoda cu adevarat si necesita timp . Cum spera unii sau unele sa aiba o relatie daca nu ii acorda grija si timp? Traim intr-un spatiu virtual in care consideram ca prietenia sau iubirea se gasesc on-line , la fel ca o pereche de pantofi sau o carte cumparata de pe un site. Uitam sa mai purtam o discutie. Ne exprimam monosilabic si folosind figurine idioate…Am uitat sa privim oamenii in ochi si sa interactionam social. Ne inchipuim ca daca avem 1000 conturi pe diverse site-uri numite retele de socializare si daca avem o lista de asa zisi prieteni virtuali suntem sociabili si iubiti. Cu toate astea tot noi ne plangem ca nu gasim iubiri sau prieteni . Avem pretentia ca spatiul virtual sa ne ofere sentimente, dar nu realizam adevarul. Am ajuns robotizati si prin urmare ….sa ne comportam ca atare. Robotii nu rad si nu plang niciodata…

A FI DIFERIT

  Toti suntem diferiti. Pana si ADN-ul nostru ne demosntreaza asta. Insa sunt anumite asemanari care ne fac sa ne adunam unii in jurul altora, facind un grup compact. Se cheama gasca, cerc de prieteni, grup de cunostinte. Se numeste adaptare sau integrare in viata sociala. Dar ce te faci cu cei pe langa? Sunt unii care nu se remarca prin ceva diferit…Au doua maini, doua picioare, un creier, o slujba. Daca stai sa observi atent vezi ca si oamenii strazii umbla in grup. Cauta in gunoaie impreuna si impart ce gasesc. Si homosexualii sau lesbienele au paradele lor, prietenii lor gay sau hetero. Drogatii se imbie unii pe altii cu diverse prafuri. Probabi si pedofilii sau zoofilii au cluburile lor in care isi impartasesc pasiunile comune si isi fac prieteni. Atunci de ce alti oameni care sunt mult mai normali decat extremele sunt priviti ca si ciudati, ignorati si impinsi la margine? Chiar daca au acelasi mod de a bea cafeaua, de a manca cu lingura si furculita, de a se adapta la rigorile sociale , au joburi normale si au aceleasi mod de distractie ca marea majoritate…ei sunt undeva la limita…a realitatii… a socialului… Desi poate sunt mai sociabili ca altii,  mai inteligenti si mai simpatici. Insa nimeni nu le da nici o sansa…Pentru ca au ceva diferit, dar nici ei nu stiu ce…

TREZIREA LA REALITATE

 Uneori cand simtim ca ajungem intr-un punct terminus, incercam sa gasim un sprijin , un motiv pentru care sa mergem mai departe si sa reusim sa supravietuim. Daca prezentul sau viitorul apropiat nu ne ofera asta, ne intoarcem cu gandul in trecut si cautam acolo alinarea…vedem ce frumos a fost atunci …sau cel putin asa ni se pare, caci trecutul si-a asternut colbul si vedem distorsionat in ceata numai momentele frumoase.Care au existat intr-adevar, dar nu a reprezentat totul. Traim in trecut pentru ca ni se pare ca prezentul nu ne poate oferi nimic. Pentru ca nu ne-am putut adapta la ziua de azi, ne intoarcem mereu undeva…unde am crezut ca ne-a fost bine candva.Dar e doar o iluzie, o minciuna in care ne simtim confortabil pentru ca cei care ne-ar putea sa ne contrazica sunt departe…Si nu sunt departe doar in sens de kilometraj , ci si departe de sufletul tau…tu care i-ai tinut aproape de tine, le-ai acordat incredere si prietenie. Ei nu mai sunt demult ce au fost candva…sau poate nu au fost niciodata. Dar vine o zi cand ti se ia valul de pe ochi si realizezi adevarul.Te dezgolesti de minciuna propriei tale minti, care a incercat doar sa te protejeze de viata adevarata…Care este o jungla si tu un animal solitar , ce se ascunde in liane dese, incercand sa scape de realitatea cruda, care dormiteaza la umbra constiintei. Trezirea la realitate e brusca si dura, ca dupa o mahmureala crancena in care sorbi din ceasca de cafea…Si tot ca mahmureala este si faptul ca nu te surprinde …Te-ai imbatat prea mult band din cupa cu venin a trecutului. Stiai ca va urma acest moment,doar ca il amanai …Speranta moare ultima. Cand moare speranta ce se intampla?Moare si sufletul acelui om? Sau se intareste in solitudinea sa si merge mai departe? Azi a avut loc o ruptura de trecut. Un avort in care au disparut acele persoane care in mintea mea obosita ma tineau legate cu un cordon ombilical. Am iesit din pantecele caldut al incostientei de sine si m-am trezit aruncata in realitatea rece. Toti ne nastem singuri si murim singuri. Conteaza cum traim in acest interval. Dar viata merge mai departe si supravietuim- singuri sau nu…Mergem pe strada si vedem o multime de oameni, dar oare cati din acesti oameni sunt umani? Cati sunt in stare sa primeasca si sa ofere la fel?

CAT SA FIE ??!

  Fusei azi la piata. Sa cumpar rosii si alte minuni din astea din gradini hranite cu chimicale si hormoni, mai rau ca un porc pus la ingrasat pentru Craciun. Ma plimb printre tarabe, cu o solemnitate demna de adoptat la vizita la Louvre. Ma uit la preturile afisate care ma fac sa cred ca sunt la magazinul de unde isi fac cumparaturile Bill Gates, Rockefeller si Columbeanu. Ma proptesc la o distinsa doamna care printre alte vegetale, vindea rosii. Imi anunt prezenta sonor zicand ca vreau rosii. Ma intreaba : ‘Cat sa fie ?’ . In traducere pentru cei care cumpara de la mall si nu cunosc vocabularul din zona piatetelor asta reprezinta cantitatea….adica cate kile vrei sa iei. De preferinta , vreo  doua trei minim, daca se poate sa iei tot hectaru. Ii raspund ca nu stiu ce cantitate vreau, ca vedem asta la cantar. Si ma apuc sa culeg rosiile cu entuziasm. Daca nu am avut gradina si latifundii, am ramas asa cu o nostalgie sa culeg si eu roadele pamantului cu propria manuta. Entuziasmul meu este intrecut de al individei, care avand mai mult antrenament la muncile astea incepe sa bage  rosii in punga, de parca faceam aprovizionare pentru un intreg judet calamitat. Ma otaresc nitel si ii zic ca vreau eu sa imi aleg, ca deah am asa o iubire pentru munca manuala si nu ma pot manifesta decat aici. Madam de colo : ‘Aici nu este pe alese !’ . Ii replic ca is banii mei si eu decid ce vreau sa cumpar cu ei. Ea uita ca nu se afla la sectia de politie la interogatoriu si se se jura  pe toti sfintii ca nu imi baga ea mana in portofel sa imi ia banii. Asa ca o anunt ca nu iau nimic si o las revoltata cu plasa in mana. M-am dus si am luat din alta parte de la o tanti draguta care m-a lasat sa culeg eu rosiile, si ardeii, si castravetii…si care au un gust mai bun pentru ca au fost alesi de mine pe baza profundelor sentimente de iubire la prima vedere (vegetalofilie). Ce nu inteleg eu este de ce acum cand este criza si lumea nu se inghesuie sa cumpere la preturi umflate cu pompa, unii refuza sa vanda, chiar daca se gaseste vreun doritor. Ba te mai trateaza de parca ti-ar face vreo favoare. Nu se uita  in jur sa vada ca mai sunt 30 de persoane care vand aceleasi lucruri si care ofera ceva mai mult decat un hai sictir.

DEDICATIE PENTRU CEI SAU CELE CARORA LE PLACE SA ZDRANGANE

  Nu stiu daca este un fenomen pe scara larga, desi sunt opt etaje …Eu zic ca este doar ghinion. Daca este al meu sau al intregului popor, asta nu ma face sa ma simt mai bine. Si are un fenomen ciclic, asemanator varcolacilor sau criminalilor in serie, dar nu ii gasesc nici o motivatie reala sau fictiva. In fiecare sambata la 10 jumate dimineata cu eroare de 10-15 minute suna cineva la usa. DA ! Recunosc ca o data a fost vina mea…facusem piscina in bucatarie.Dar cum nu e hobby-ul meu sa ma joc cu robinetele, ma indoiesc ca ma suna vecina de jos …eventual cu scop profilactic. E bine sa stii ca te mai cauta cineva.Dar ce te faci cand toti cei care stiu adresa ta se feresc sa sune la usa sau la telefon la ore matinale pentru a nu starni monstrul adormit ? Deci cine suna ? Inainte nu aveam interfon, asa ca era cale libera la toate personajele care se credeau ceas desteptator. Acum s-a pus interfon si tot nu am scapat de admiratori nedoriti. De obicei, nu ma obosesc sa ma uit pe vizor sa vad cine e individul. O singura data mi-a dat ghes curiozitatea sa ma benoclez. Ma tarasc alene la usa, de adormita ce eram nu nimeresc cu ochiul in lentila si ma holbam la lemnul usii mirandu-ma de ce este asa intuneric pe palier. Am un moment de inspiratie si ma reorientez. La usa…nimeni. Uit ca nu sunt in pat si am un moment de atipire, dupa care privesc in gol pe hol. Dupa cateva secunde apare un individ alene si trece de usa mea. Apoi, parca amintindu-si ceva, face doi pasi inapoi si imi tortureaza soneria. Se indreapta spre iesire, uitandu-se in urma si sperand sa deschid usa…Cine sunt obscurii astia matinali carora le place sunetul soneriei mele ? Eu deja am dezvoltat reflexe asemanatoare cu cainii lui Pavlov, singura diferenta fiind aceea ca in loc sa salivez, imi vine sa musc. Si nu e prea tarziu. Stiu ca nu o sa intarzie nici saptamana viitoare …

VISEZ

   Visez la o mansarda romantica, la un barbat inteligent si frumos (o adevarata utopie ),la un job coerent si care sa ma satisfaca.Am impresia ca vreau prea multe. Oare de aceea ma simt asa pierduta in viata asta care merge inainte ?....doar pentru mine s-au oprit ceasurile toate ? Ma uit in preajma…totul pare calm si senin.Numai eu nu imi gasesc locul si starea. Cautand o himera in necunoscut, o regasire a unor idealuri mult visate, simt ca ma pierd pe drum. Cu cat timpul trece in goana, fara sa reusim sa concretizam, fara sa realizam si sa ne implinim idealurile, cu atat ne este mai usor sa ne pierdem ideile, aspiratiile, visele . Nu realizam ce scurta e viata decat atunci cand ajungem la capatul ei, nu constientizam ca doar am gandit si visat, in loc sa fi trait . Visez la mansarde insorite, dar ma trezesc in intuneric . Visez la iubiri, dar am parte numai de dezamagiri . Visez…pentru ca visele sunt singurul lucru care nu mi se poate lua .

COMEMORARE

Astazi comemorez pe toti cei care au plecat,
Si totusi mai exista undeva…
Oare m-au uitat cu totul ?
Undeva in amintirea lor
Mai exist si eu ?
Intr-o camaruta din inima lor
M-au pastrat ?
Eu nu i-am uitat…
In fiecare zi ii port cu mine
Umbre trecatoare care au ramas…
Si sufletul imi plange…
Destin crud i-a indepartat,
Ambitii care au schimbat mersul.
Greseli care nu s-au reparat,
Cuvinte care nu s-au spus,
Sentimente care daca au existat
Acum sunt pierdute pentru totdeauna…
Viata merge inainte,
Dar toti devenim trecut candva,
Toti plecam si lasam in urma resturi…
Imagini,vorbe ,fapte…
Azi comemorez pe toti cei care
Inca nu sunt morti.
Dar nu mai exista in viata mea…
Si ma intreb daca e mai bine asa…
Mi-e dor de ei si am nevoie de ei ?
Sau doar viata mea e asa de rea,
Incat am nevoie de vise desarte
Pentru a merge mai departe…
Astazi comemorez un destin furat
O alta viata pe care am avut-o
Si poate chiar eu am pierdut-o…
Merg mai departe….
Insa ce ma tine pe drum
E trecutul meu
Si vise trecatoare…
Sperante despre viitor,
Neputinta sa merg mai departe…
Prea obosita sa o iau de la inceput,
Ma scufund in trecut…
Astazi comemorez viata mea,
Ceea ce pot numi ca am trait…
Acum sunt doar un mort care respira,
Plimbandu-se printre umbrele trecutului,
Fara speranta pentru prezent…